A fost candva…
A fost candva, si nu de mult….o ierarhie sociala in care puteai gasi fericirea de care, tu ca persoana, aveai nevoie…Dar cum si fericirea daca nu ar fi efemera ar deveni plictisitoare, si cum nimic nu e durabil, a trebuit sa ne obisnuim cu acea cadere abisala de pe culmile euroforiei sau poate chiar cu banala dezamagire a simplei reflectii a realitatii in oglinda sufletului. Dar omului ii e prescris sa dea cu capul de tocul usii si sa invete pe pielea lui ca stelele verzi nu sunt numai colorate dar si dureroase!!! Incep sa cred ca e deja o chestiune astrala si implacabila, in fata caruia nu poti scapa decat daca ai pile la o entitate superiora acestor forte divine!
In aceasta situatie hilara si groteasca pe care noi uneori o numim viata, omul, cea mai adaptabila fiinta, incearca sa se conformeze situatiei si sa se socializeze, dand nastera, in mod ciudat, unei parodii mondiale, care poarta numele simplu: SOCIETATE!
In aceasta societate a noastra au existat si relatiile interumane, si spun au existat pentru ca s-a ajuns la concluzia, dupa doua milenii de evolutie spre singuratate ca femeile(sexul feminin al omului) sunt simplu… niste curve, si asa au fost mereu in esenta lor, iar barbatii(sexul mascului in rasa umana) sunt si mai simplu niste curvari! Si cum singura portita de scapare din acest labirint inghesuit de prea multe pareri si situatii era prietenia, cam toti au abuzat de ea, dar nimeni nu si-a dat seama ca aceast anabolizant costa. Astfel, in scurta si furtunoasa ascensiune pe scara evolutiei a omului s-a ajuns la o dependenta, mai mult sau mai putin dorita, constienta sau inevitabila, de ceea ce se numeste prietenie! De aici si simplele clisee ale cliseelor formale: “am nevoie de un cel mai bun prieten!” Nimic mai frumos decat sa ai langa tine o persoana care indiferent de ce s-ar intampla iti ramane fidela. De multe ori nici nu e nevoie sa cauti aceasta relatie, vine ea la tine!!! Asta doar daca realizezi ca incapatanarea e virtutea dobitoacelor, si nu te incapatanezi sa ai doar minimul de prieteni care… nici aia nu-ti sunt de ajuns! Niciodata nu poti fi atat de sarac incat sa nu poti oferi un suras, ca de aici se trage totul, de la un suras, el poate vindeca sufletul amagit al prietenului de langa tine doar daca stii cum sa il arati!
Dar lumea e prea nebuna ca totul sa fie normal si caracterele puternice care iau pozitie de drepti numai in cosciug au ajuns sa strice si acest mic paradis de descarcare sufleteasca si mentala, ca doar intotdeauna trebuie sa fie cineva care sa dea cu mucii-n fasole. Certurile cotidiene, raca, invidia, intrigile si falsele aparente, rand pe rand, au corodat pana si temelia de fier a acestor relatii. Asemeni “cutiei Pandorei” toate aceste rautati au schimbat lumea, realizandu-se pe scara mondiala un regres sentimental in care nici macar banalul “Iarta-ma” nu mai poate face fata! Dar exista o scapare, o speranta ca totul se poate remedia: sinceritatea. Cel care a mintit sau, in cel mai fericit caz de culpabilitate, doar a ascuns adevarul se poate indrepta cu doar putina bunavointa din ambele parti! N-as mai vrea sa fiu in locul acuzatului pentru ca stiu ca remuscarile daca nu te omora ele te pot tortura, si nimeni, chiar nimeni, nici macar acel cel mai bun prieten, in afara de tine nu stie cum e! Propriile trairi si sentimente nu vor putea fi niciodata intelese de altcineva in afara de cel care le traieste, ele vor putea doar in cel mai bun caz pricepute, dar atat! Si marea greseala a omenirii este ca mereu se va incerca intelegerea si judecarea unor fenomene total straine de propria lor fiinta.
Don’t let a little dispute ruin a great friendship, intotdeauna trebuie sa existe loc pentru ce a fost si ce va fi!
© Andrei Vlaicu
ai mare dreptate…am ramas surprinsa cand am vazut ce ai scris…citeam si aveam impresia ca citesc in jurnalul meu…ma bucur sa vad ca nu sunt singura care gandeste asa ..sincer e super…